Deși tata susține că am fost și înainte la meciuri iar eu trebuie să îl cred pe cuvânt, prima mea amintire se leagă de anul 1994. Atunci am fost prima dată pe stadionul Dealul Florilor din Baia Mare. La sala Lascăr Pană prima mea amintire este de la finalul sezonului în care Minaur a câștigat primul său titlu.
Văzând isprava celor de U Cluj am devenit melancolic. Mi-e tare dor de vremurile de mult apuse ale fotbalului băimărean. Îmi este dor de Minaur, echipa care mereu era ca un ghimpe în coasta celor din capitală.
Aștept de la voi comentarii, pe BLOG (nu pe facebook), cu prima voastră amintire de pe stadion/sală. Iar eu o să vă răsplătesc. Am de dat o eșarfă cu Minaur(exact ca și cel de la Nikola) și una cu România. Ambele merg la persoana a cărei amintire îmi va place mai mult. Da, știu, știu, subiectiv.
Deci, când a fost primul pas pe stadion???
Fc Baia Mare – Olimpia Satu Mare, meci decisiv pentru promovare pe care am ratat-o.Tin minte ca era puhoi de lume, eram cu tata si nu puteam observa nimic. M-a luat pe umeri si m-a pus sa-i reproduc ce se intampla, nu mai tin minte anul, dar pe undeva prin 1997-1998, iar la handbal Minaur- Steaua, prin 1995 cu ceva colegi de inot, ne-am plasat in galerie, am ajuns ragusit acasa si cu palmele rosii de la aplaudat.
Primul pas pe stadion in 17.09.1994 la meciul cu U’ Craiova, meci câștigat de Baia Mare cu 2-0.
In sala Lascăr Pana mergeam des când eram copil la meciurile fratelui meu!erau juniori la C.S.S și mergeam cu tata sa le facem galerie :)intr-un an au câștigat și Campionatul Național :)așa m-am îndrăgostit de handbal și pt un scurt timp am cochetat și eu cu postul de portar!o minge in gura la antrenament și s-a dus visul pe apa sâmbetei :)).Iar pe Mateianu,știu,rusine mie,am fost abia ieri la meciul nepotului meu:Maramureș-Bihor,Turneul Speranțelor 2004!Asa ca,te rog domn’ primar nu arunca cu pietre in mine in părculeț :)))
Prima dată pe un stadion adevărat…14 septembrie 1974, stadionul „23 august” din Baia Mare (fost „stadionul Dealul florilor” actualmente „Viorel Mateianu” ) derby-ul regional Minerul Baia Mare-Olimpia Satu Mare (1-1). Pentru copilul venit de la țară la oraș, să vadă un meci de fotbal, a fost ceva special. Un stadion arhiplin, două galerii gălăgioase, spectatori înfierbântați, având în vedere rivalitatea „istorică” dintre cele două orașe, spectacolul din teren oferit de cele două combatante, toate m-au acaparat cu totul astfel că,de la cel prim meci, au urmat de-a lungul anilor alte câteva mii, pe numeroase stadioane din țară. În străinătate primul meci văzut pe un stadion a fost derby-ul Jugoslaviei,din acele timpuri, între Steaua roșie Belgrad și Dinamo Zagreb(1983). Am mai fost și pe stadionul Național al Ucrainei la meciul dintre Dinamo Kiev și Satior Donețk(1987), Franța: Le Havre-Nimes(2016), Ungaria.Debrecen-MTK, Gyor-Ferencvaros etc. Din 2010 am mai rărit-o cu fotbalul (scârbit de multiplele scandaluri care macină fotbalul românesc) și am trecut la handbal,în special la cel feminin. Tot pentru prima dată,la Baia Mare, am văzut și un meci adevărat de handbal masculin dar nu în sală ci pe terenul de bitum de lângă fosta sală a sporturilor situată în proximitatea ștrandului municipal. Un meci între Minaur și Steaua București. Jucători emblematici:Gruia,Birtalan,Gațu,Oțelea ,Negovan,Palko,Revy,Ignătescu,Panțîru etc…Primul meci într-o sală de sport adevărată: sala veche din Baia Mare, volei Explorări-Rapid București. În actuala sală polivalentă „Lascăr Pană” prima partidă a fost tot un meci de volei,feminin div A între Maratex Baia Mare și Penicilina Iași. De la primul meci pe stadion au urmat alte câteva mii,din diverse sporturi, iar anul acesta în luna mai am mai bifat o premieră: meciul de polo dintre CSM Digi Oradea și Steaua București. Iar pasiunea pentru sport continuă…..
@ Mircea,
Wow!
Habar n-am ce an era. Eram preşcolar. Ţin minte doar flash-uri, emoţii, cuvinte cheie. Şi pe tata, care ne trăgea de mână. Ne grăbeam. Grupuri, grupuri de oameni care mergeau pe Alecsandri în jos şi se contopeau cu cei veneau pe 17 octombrie şi apoi pe Victoriei. Cozile lungi la bilete, la tarabele acelea metalice, gri din care nenea ne dădea bilet. Şi program de meci. Din care făceam cornet şi luam seminţe de la ţigănci. 25 de bani paharul. Nenea Costescu, care ne rupea biletele la „potcoavă”. Băncile lungi din lemn, steaguri galben albastre şi rumoare. Apoi fiori de frică. Toată lumea striga. Tare. Intrau fotbaliştii. Şi tata mă lăsa de mână. Goooooooollllll!!! Mobra brum,
brum… aşa mă învăţa tata să fac dacă îl vedeam pe fotbalistul acela care fugea de rupea pământul (Szepi). El şi Rozsnyai erau favoriţii lui tata. Eu am auzit în tribune de Ariciu şi tot căutam mogâldeaţa din priviri. Că ziceau că e în poartă. Nu pricepeam mare lucru. Nu pricepeam de ce stau nenea ăia înghesuiţi sus pe deal, la gard. Dar simţeam. Întâi frică, apoi, după ce m-am obişnuit cu înjurăturile a rămas fiorul, emoţia. Mi-a părut rău când am plecat. La Butoiaşu… tata şi cu unchiu puneau sare pe marginea halbei şi eu aveam voie să iau spumă cu degetu. Cam cum era cu mama când ajungeam acasă… nu mai zic. Apoi încet, încet i-am învăţat pe toţi. Koller, Condruc, Sabău, Bălan, Terheş, Pamfil… De Sala Sporturilor şi de Minaur îţi zic data viitoare, când mai dai un premiu ;). A, încă ceva. În 15 septembrie 1982 am plâns pe rupte când tata m-a lăsat la bunica şi s-a dus la meci. Atunci aveam 9 ani. Nu i-am iertat-o o vreme.
@Rafael,
Fain 🙂