De la sosirea sa în 2021, Anderson da Silva Mollino a fost un adevărat stâlp de rezistență pentru CS Minaur Baia Mare. Interul dreapta brazilian a adus pe parchetul Sălii „Lascăr Pană” mult mai mult decât forță și goluri; a adus o dedicare discretă, prin care și-a câștigat respectul coechipierilor și al „minauriștilor” deopotrivă.
Deși a fost unul dintre cei mai constanți jucători din Liga Zimbrilor, Mollino a lăsat, în mare parte, jocul să vorbească în locul său. Acum, în timp ce se pregătește să își facă bagajele și să încheie acest capitol important din viața sa, el oferă primul său interviu amplu de la sosirea în Baia Mare.
Cinci ani reprezintă o perioadă lungă în handbalul de astăzi. Când ai ajuns pentru prima dată în Baia Mare, în 2021, după experiențele din Spania și Polonia, care au fost primele tale impresii despre oraș și despre legendara atmosferă din sala „Lascăr Pană?
A.M: Încă din prima zi am fost impresionat de cultura handbalistică de aici, din Baia Mare. Se simte cu adevărat efortul pe care foștii jucători și antrenori l-au depus pentru a construi un standard atât de ridicat, așa că am știut imediat că trebuie să dau tot ce am mai bun. Experiența mea în alte campionate m-a ajutat cu siguranță să mă adaptez stilului românesc; am reușit să combin spiritul de luptă din handbalul polonez cu latura tactică a celui spaniol, punându-le pe amândouă în slujba acestui nou capitol din cariera mea.
Venind din căldura Braziliei, cum te-ai adaptat iernilor maramureșene și celebrei culturi a „horincii”? A existat un moment anume în care ai încetat să te mai simți un simplu „străin transferat” și ai început să te simți de-al locului?
A.M: Nu sunt un mare băutor, dar am gustat horinca aceea tare și trebuie să recunosc că avem ceva similar în Brazilia, numit Cachaça. Data viitoare când ne întâlnim, promit să îți aduc o sticlă din regiunea mea natală. Brazilia și România sunt lumi total diferite când vine vorba de vreme – acasă e vară tot anul, iar iarna temperaturile sunt de 20°C sau chiar mai ridicate. Totuși, adaptarea la frig nu a fost atât de dificilă, deoarece experimentasem deja ierni aspre în Polonia și Iran.
A.M: A existat, de fapt, un moment care mi-a rămas cu adevărat întipărit în minte: eram în vacanță în Brazilia și, în ultimele săptămâni, i-am spus mamei mele: „Mamă, e aproape timpul să mă întorc acasă”, referindu-mă la Baia Mare. S-a uitat la mine și mi-a spus: „Stai, deci acolo e casa ta acum, nu aici?”. A fost un moment amuzant, dar m-a făcut să realizez că acest loc a devenit cu adevărat refugiul meu, locul pe care îl numesc „acasă”.
Ai fost o piesă esențială în parcursul echipei Minaur, atât în Liga Zimbrilor, cât și în competițiile europene. Privind înapoi la aceste cinci sezoane, care este meciul sau victoria care simți că a definit cel mai bine perioada petrecută aici?
A.M: Sincer să fiu, am trăit atât de multe momente de neuitat purtând tricoul lui Minaur. Dacă ar fi să aleg unul singur, acela ar fi victoria împotriva Stelei București, la Sighișoara. Era ultima etapă a Ligii Zimbrilor, iar miza nu putea fi mai mare de atât: o victorie însemna să terminăm pe locul secund, ca vicecampioni, în timp ce o înfrângere ne-ar fi scos complet de pe podium. A fost un meci crucial pentru viitorul clubului. Am câștigat cu 29-27 și am obținut medalia de argint.
Desigur, și întreg parcursul până în finala EHF European Cup din același an a fost special. Mai recent, în acest ultim sezon al meu, victoria împotriva campionilor Islandei, Stjarnan, a fost un moment de vârf. Este întotdeauna dificil să înfrunți echipe nordice, așa că faptul că am ajutat Minaurul să își asigure din nou un loc în competițiile europene a fost o satisfacție enormă. A demonstrat că, din anul în care am sosit și până în cel în care plec, Minaur a rămas o echipă competitivă, indiferent de turneu.
Baia Mare este recunoscut pentru fanii săi, unii dintre cei mai cunoscători și exigenți din România. Cum se compară presiunea de a juca pentru Minaur cu cea de la alte cluburi unde ai evoluat și cum te-a ajutat această presiune să devii un jucător mai bun?
A.M: Nu aș numi-o presiune într-un sens negativ. Întotdeauna am privit-o ca pe o responsabilitate în plus. Suporterii Minaurului sunt incredibil de bine informați și profund conectați la acest sport, fie că l-au practicat în copilărie, fie că au trăit perioadele de glorie ale clubului. Această istorie ridică ștacheta extrem de sus. Indiferent pe cine întâlnim în „Lascăr Pană”, intrăm pe teren cu convingerea că putem câștiga, iar acea energie se simte cum se transferă din tribune către jucători.
Întotdeauna încerc să mă forțez până la limită pentru a mă ridica la înălțimea acestor așteptări. Pe teren, mă văd ca pe o extensie a fanilor. Fiind și eu, la rândul meu, un mare admirator al acestui sport, îmi doresc să văd jucători care să mă reprezinte, așa că acesta este modul în care încerc să joc. Fanii pot accepta o înfrângere dacă pur și simplu nu a fost ziua noastră, dar nu vor accepta niciodată lipsa de efort. Trebuie să te sacrifici pentru fiecare minge și să lupți până în ultima secundă. De aceea mă identific atât de mult cu ei: ei nu renunță niciodată la noi, iar eu nu mă opresc niciodată din luptă.
Ai împărțit vestiarul cu mulți coechipieri de-a lungul celor cinci ani. Cine este persoana (jucător sau membru al staff-ului) care te-a ajutat cel mai mult în parcursul tău aici și ce îți va lipsi cel mai mult din atmosfera, din „vibe-ul” vestiarului?
A.M: Wow, e o întrebare grea, e dificil să dau un singur nume. În opinia mea, Liviu și antrenorul Sabou au făcut o treabă incredibilă menținând peste douăzeci de sportivi concentrați pe victorie la fiecare meci, în ciuda multor provocări din afara terenului cu care s-a confruntat clubul. Au fost brilianți, iar rezultatele vorbesc de la sine. Apoi este Nistor, un om cu adevărat bun, care e mereu gata să ajute, indiferent de oră.
Dar Gabriel Teca, în mod special, a fost foarte important pentru mine. Trebuie să îl menționez pentru că a fost lângă mine când „Anderson Mollino jucătorul” aproape că nu exista încă la Minaur. În primele mele luni în Baia Mare, îmi împărțeam timpul între antrenamente și spital din cauza complicațiilor provocate de COVID-19, înainte chiar de a apuca să debutez. Teca mi-a fost alături fără măcar să mă cunoască, pur și simplu pentru că a crezut în mine ca om. Când un sportiv trece prin probleme de sănătate și nu poate face ceea ce iubește cel mai mult, realizezi că viața înseamnă mult mai mult decât sportul. Teca a fost acolo în fiecare zi.
Altă dată, când am fost internat cu o inflamație severă, colegii mei Roby, Erik, Cumpănici și Botea au apărut de nicăieri cu flori galbene. Acei băieți sunt senzaționali, atât ca oameni, cât și ca sportivi. Acea zi mi-a rămas în suflet pentru că, din nou, eram privit ca Anderson Mollino omul, nu doar sportivul. Iar despre Botea… l-am admirat mereu ca adversar, așa că am fost încântat când am devenit colegi. Îmi amintesc că i-am spus lui Teca atunci când s-a aflat că se întoarce: „Munca mea în apărare va fi mult mai ușoară anul acesta, pentru că „fiara” luptă acum de partea noastră”.
Ce îmi va lipsi cel mai mult? Fără îndoială, sărbătorile din autocar, când cântam „Freed from Desire” și „Vivir Mi Vida” a lui Marc Anthony pe drumurile lungi spre casă, după o victorie. Antrenorul Sandu cerea mereu acea piesă și toți cântam din tot sufletul. Ne-am distrat de minune!
Recent, ai fost onorat în orașul tău natal, Castelo. Cum te-a ajutat experiența din România să crești nu doar ca sportiv, ci și ca reprezentant al handbalului brazilian pe scena internațională?
A.M: Provin dintr-un oraș foarte mic, dintr-un stat mic din Brazilia, unde oportunitățile sunt puține, mai ales în sport și cu atât mai mult în handbal. Mi-am făcut o prioritate din a lucra alături de foștii mei profesori și antrenori pentru a participa la evenimente sociale. Scopul meu este să îmi împărtășesc povestea cu tinerii aflați în situații de risc, în speranța că îi voi inspira să își urmeze propriile visuri.
Datorită acestui efort comunitar și a realizărilor mele profesionale, am fost onorat recent de către autoritățile locale din orașul meu natal – o recunoaștere istorică ce ne-a umplut de mândrie, pe mine și pe familia mea. Faptul că am jucat pentru un club cu o tradiție atât de bogată precum Minaur m-a învățat adevărata greutate a responsabilității de a fi un exemplu. M-a făcut mult mai conștient de rolul meu social și de influența pe care o pot avea asupra celorlalți.
Nicio călătorie de cinci ani nu este lipsită de momente dificile – accidentări sau înfrângeri dureroase. Cum te-a ajutat sprijinul comunității din Baia Mare să îți revii în cele mai grele momente petrecute la club?
A.M: Mă consider destul de norocos în cariera mea, deoarece nu am avut niciodată o accidentare gravă care să necesite intervenție chirurgicală. Nu este foarte obișnuit ca un sportiv să ajungă în această etapă a carierei fără să se fi confruntat cu probleme fizice majore. Fără îndoială, cele mai grele două momente au fost cele petrecute în spital, dar am avut parte de sprijinul total al coechipierilor mei, precum și al unor oameni din afara lumii sportului, care s-au mobilizat și au fost gata să mă ajute în orice mod au putut.
Peste cinci sau zece ani, când fanii vor vorbi despre „Mollino”, care este lucrul pe care speri să și-l amintească despre stilul tău de joc sau despre personalitatea ta de pe teren?
A.M: Peste zece ani, sper ca atunci când oamenii vor vorbi despre mine să nu își amintească doar golurile sau calitățile mele tehnice, ci mai degrabă devotamentul și dragostea pe care le-am oferit echipei Minaur. Mi-aș dori să fiu ținut minte ca cineva care nu s-a dat niciodată înapoi, care a jucat cu inima și care a respectat întotdeauna istoria acestui club.
În timp ce te pregătești să pleci după acest sezon, care este acel „suvenir de Baia Mare” – fizic sau emoțional – pe care îl vei pune cu siguranță în bagaj pentru următoarea ta aventură?
A.M: Am un loc special amenajat în casa mea unde păstrez toate cadourile pe care le-am primit: scrisori, postere, căni, șosete, tricouri, ursuleți de pluș, brățări, ceasuri… este cea mai diversă colecție pe care ți-o poți imagina. Le voi purta cu mine pentru totdeauna. Din punct de vedere emoțional, plec cu un adevărat sentiment de apartenență. Sunt absolut convins că Baia Mare nu a fost doar o etapă în cariera mea, ci un capitol major al vieții mele. Sunt extrem de mândru că am făcut parte din istoria unui club atât de uriaș, chiar dacă următorul capitol nu va fi scris aici, așa cum mi-aș fi dorit.
Aceasta este ocazia ta de a te adresa direct fanilor care ți-au scandat numele timp de o jumătate de deceniu. Care este mesajul tău final pentru orașul Baia Mare și pentru oamenii care au făcut din acest loc casa ta?
Aceasta este cea mai grea parte. Momentele de rămas-bun mă copleșesc întotdeauna. Vreau să fiu cât se poate de transparent cu voi toți, așa cum meritați. Intenția mea deplină și cea mai profundă dorință a fost să rămân aici, la Minaur, casa mea. Am așteptat cu speranță o ofertă de reînnoire a contractului din partea conducerii clubului care să îmi permită să rămân, dar acea ofertă nu a mai venit. Chiar și după ce i-am informat despre interesul altor echipe, am așteptat peste 64 de zile o ofertă pe care nu am primit-o niciodată. Doare să spui adio atunci când nu ești pregătit să pleci, dar plec cu capul sus, știind că am dat, dau și voi continua să dau tot ce am mai bun până în ultima mea zi aici.
Cea mai mare realizare a mea în acești cinci ani a fost dragostea primită de la fiecare dintre voi. Mesajele, îmbrățișările de pe stradă și afecțiunea copiilor sunt dovada supremă că munca mea a fost prețuită de cei care contează cu adevărat: oamenii din Baia Mare. Fără voi, acest club nu ar exista și nimic din toate acestea nu ar avea sens. Vă mulțumesc pentru că m-ați primit ca pe unul de-ai voștri. Vă iubesc pe toți și voi fi mereu unul dintre voi. Mulțumesc, Baia Mare!
Foto FB CS Minaur
p.s.: the English version of this interview is available upon request. If you would like to receive it, please send us an email (contact@cotosra.ro)
Leave a Reply