Dacă vii spre Baia Mare din orice direcție, silueta uriașă a coșului de dispersie al fostului Combinat Metalurgic de Metale Neferoase te întâmpină de la zeci de kilometri distanță. Pentru noi, cei de pe Săsar, acest colos de 351,50 metri înălțime – a treia cea mai înaltă structură industrială din Europa și prima din România – face parte din decorul cotidian. Însă dincolo de cifrele reci de arhivă, acest uriaș ascunde povești umane și destinele celor care i-au ridicat fundația.
Pentru mine, istoria acestui turn are o încărcătură profund personală. Bunicul meu a fost macaragiu pe acest șantier impresionant în primii ani ai construcției. Îmi povestea adesea despre fiorul pe care îl simțea la manete, la zeci de metri înălțime, participând activ la turnarea primilor metri ai unei structuri ce părea să atingă cerul. Ulterior, s-a pensionat, iar firul vieții sale a făcut să nu mai prindă anul 1995, momentul istoric în care colosul a început oficial să funcționeze și să fumege peste regiune. Din acest motiv, ori de câte ori privesc spre turn, văd în el nu doar un monument de arheologie industrială, ci și o bucățică din munca și viața bunicului meu.
La începutul anului 1990, Ministerul Economiei Naționale aproba studiul tehnico-economic inițiat de Ministerul Industriei Metalurgice. Scopul era îmbunătățirea dramatică a condițiilor de mediu dintr-o Baia Mare care se afla pe un sumbru loc trei la nivel național în topul poluării (după București și Galați). Soluția propusă a fost construirea unui coș de dispersie gigantic în incinta uzinei, menit să arunce noxele la o înălțime atât de mare încât să fie diluate de curenții de aer superiori.
Proiectul general a fost încredințat I.C.P.M.N. Baia Mare, iar structura de rezistență a fost realizată în colaborare cu s.c. CEPRONEF s.a. București. Șantierul deschis în mai 1990 a fost monumental, ocupând o suprafață de circa 2 hectare. S-a lucrat într-un ritm infernal și continuu, impus de tehnologia cofrajelor glisante, care nu permitea nicio oprire a turnării betonului.
Arhivele tehnice ne arată complexitatea incredibilă a acestei structuri duble și vizitabile:
- Structura exterioară: Un turn portant din beton armat glisat, cu o bază tronconică masivă ce pornește de la un diametru exterior de 51,40 metri și se îngustează la 22,10 metri la cota +42,00 m. Aici, legătura cu turnul propriu-zis se face printr-o grindă monolit de 3 metri înălțime.
- Structura interioară: Un coș interior din zidărie antiacidă realizat din cărămidă de gresie specială fabricată la Târnăveni, zidită și rosuită cu chit Carbadez Ao. Diametrul coșului interior pornește de la 13,50 metri la bază și ajunge la 4 metri la vârf.
- Rezistența la intemperii și temperatură: Din 10 în 10 metri, pe toată înălțimea, sunt dispuse grinzi inelar-radiale. Pentru a face față variațiilor masive de temperatură ale gazelor evacuate, au fost prevăzute rosturi de dilatare în dreptul fiecărui inel exterior. Turnul este prevăzut cu scări, platforme de acces interioare și exterioare, prize de aer și sisteme de evacuare a condensului.
În 1991, în urma unor teste aerodinamice riguroase pe modele la scară efectuate la INCREST, proiectul a fost optimizat în 1992 de către prof. dr. ing. P. Stoenescu. Raza tubului interior de evacuare a fost micșorată liniar între cotele +200m și +350m, iar turnul a fost supraînălțat cu 1,50 metri deasupra structurii portante din beton, reducând raza finală la vârful de evacuare la 1,25 metri pentru a îmbunătăți tirajul.
Ridicarea turnului s-a finalizat în 1995, an în care a început să și funcționeze. Deși avea un tiraj excepțional în zilele senine, în perioadele cu presiune atmosferică mare, fizica își arăta limitele: fumul căpăta o tendință descendentă, provocând ploi acide sau evacuări necontrolate prin orificiile și racordurile turnului.
Informații text arh. Laura Zaharia/Imagini ing.Florian Dumitru, dir.CEPRONEF s.a.
Leave a Reply