Marele scriitor Krúdy Gyula a vizitat Valea Borcutului și a lăsat o mărturie fascinantă despre opulența ciudată a castelului: scaune ca niște tronuri incomode, hărți cu linii de aur pe pereți și o atmosferă desprinsă direct din șezătorile de altădată. Totul ridicat într-un ținut unde oamenii nu visau decât la îmbogățirea peste noapte.
O poveste savuroasă despre ambiție, noroc și arhitectură bizară în Baia Mare de la începutul secolului trecut.
„Într-adevăr, acest castel era exact așa cum și-ar putea construi un căutător de aur norocos. Venea parcă din basmele populare, cu turnul său pestriț pe care nu era arborat niciun fel de steag, dar care strălucea departe, printre munții pe unde ceilalți căutători de aur – sărmani și urmăriți de ghinion – treceau privindu-l cu invidie. Acest turn era un strigăt de revoltă împotriva neșansei, un protest împotriva demonilor care îl poartă mereu pe căi greșite pe cel ce caută aur; era o sclipire ridicată împotriva acelor tristeți întunecate care, sub pământ, inundă în sudoare fruntea căutătorului de aur. Era un turn împodobit, așa cum doar un căutător de aur își poate imagina atunci când, în sfârșit, își descoperă în vis propriul cuib de aur. […]
Privit de mai aproape, castelul căutătorului de aur pierdea, ce-i drept, ceva din iluziile hrănite de la distanță, însă chiar și de la doar trei pași trezea în privitor visurile copilăriei. Un astfel de castel ar vrea să-și construiască orice copil din jucăriile ascunse în cutiile de așchii de lemn de Crăciun și un astfel de castel ar vrea să-și ridice orice adult care nu a avut jucării în copilărie. Totul era împodobit aici, de parcă gazda cu chip de țigan ar fi împrumutat motivele pentru construcția casei sale din cortul unui meșter turtă dulce. […] Voia să clădească castelul din poveștile spuse la șezători, la curățatul porumbului sau la scărmănatul penelor; un castel care poate nu se învârtea ca un carusel doar pentru că arhitectul din Baia Mare nu cunoștea mecanismul unei asemenea structuri. Și totuși, acest castel nu putea fi numit lipsit de gust acolo, în ținutul căutătorilor de aur, unde oamenii nu se gândesc la nimic altceva decât la îmbogățirea într-o clipită. Clădirea se mula pe fanteziile locale exact așa cum în Orient minaretele și moscheile se adaptează imaginației de acolo. Iar gazda, îmbrăcată într-un costum din catifea de mătase neagră, își aștepta oaspeții fără să aibă vreo fire de aur pe haine – doar pe mâna lui oacheșă sclipea un inel cu briliant de o strălucire adâncă.
Cei cărora le plac sufrageriile largi ale vechilor castele boierești, unde poți sta leneș în scaune confortabile până când vine vremea somnului, nu s-ar fi simțit bine în sufrageria domnului Pokol. Fiecare scaun așezat în jurul mesei era atât de sculptat, de înalt și de incomod, încât semăna cu un tron. De parcă și prin asta ar fi vrut să-și exprime respectul față de oaspeții săi: el însuși ocupa un scaun mult mai mic, astfel încât silueta lui bondoacă, scundă și înclinată spre îngrășare părea aproape să dispară printre scaunele-tron ale oaspeților. Zâmbea, se bucura de fiecare fel de mâncare în parte, de parcă ar fi avut acces la ele doar atunci când îl vizitau oaspeții. Și totuși, nu a fost un prânz ieșit din comun, căci, deși din călătoriile mele am obiceiul să-mi amintesc mai degrabă de prânzurile memorabile decât de femei sau de alte lucruri, nu-mi amintesc cu ce anume și-a omenit căutătorul de aur oaspeții. În schimb vinul său, așa cum se întâmplă de obicei prin acei munți care nu rodesc viță-de-vie, era excelent.
Și restul casei purta amprenta personalității stăpânului său. Pe pereți, printre tablourile pictorilor din Baia Mare, se aflau desene inginerești. Cu siguranță, un tânăr inginer de la inspectoratul minier desenase pentru domnul Pokol toate acele drumuri pe care le cutreierase pe vremea când era simplu căutător de aur, așa cum se desenează de obicei rutele marilor exploratori prin continente îndepărtate. Sub pământ și deasupra pământului treceau aceste linii desenate cu cinabru, albastru și aur. Din loc în loc, câte o pată de aur indica locul unde domnul Pokol dăduse cândva peste o bogăție mai mare. Iată, aceste hărți arătau viața căutătorului de aur, până când, în rătăcirile sale, a ajuns la castelul din Valea Borcutului. Aceste drumuri nu mai trebuiau ținute secrete, căci domnul Pokol luase de pe parcursul lor tot aurul care se putea găsi în adâncurile pământului.
L-am întrebat cum arăta acel așa-numit „cuib de aur” pe care l-a descoperit prima dată: – Cum era? – mormăi el gânditor. – O fi fost cam cât o pălărie de cioban. Mai multe nu prea își amintește despre asta, fiind de altfel foarte zgârcit la vorbă atunci când discuția devine legată de propria-i meserie. Căutătorul de aur crede că oaspeții săi s-ar plictisi dacă le-ar vorbi despre treburile lui.”
Krúdy Gyula: Ultimul căutător de aur norocos din Ungaria Mare / fragment
Text în maghiară și fotografii: David Lajos
Leave a Reply