Știu, nu aveți răbdare, nu aveți timp. Însă, de data asta, vă rog urmăriți cum se pierde o zonă întreagă. Vedeți cu ochii voștri cum Țara Oașului și în același mod și Țara Maramureșului, își trag ultimul suflu. Nu știu dacă mai putem salva ceva de aici, poate da sau poate că am întârziat deja. Vina e a tuturor, autorități și oameni deopotrivă. Ne-am pierdut undeva pe drum…între dorul de casă și foamea de bani.
Pride and Concrete from petrut calinescu on Vimeo.
Mandrie si beton. Am vazut documentarul cu ceva timp in urma. Trist.
Foarte. Dar reflecta adevarul, din pacate.
Am avut nuntă în acea zonă, oamenii de acolo sunt toți la fel cum sunt în clip, lăudăroși și mereu cu berea și țigara în mână, iar „la Paris” mor de foame. Oameni de …
Zi pana la final Paul :))
Ultima frază a ta este …dureros de adevărată. Mărturisesc că nu-i înțeleg, dar nici nu mă zoresc să-i condamn.Oșenii, ca și moroșenii, au un orgoliu greu de înțeles. Pe de altă parte – ce fenomenal contrast! – tot ei sunt cei care păstrează tradiția…alături de kitsch. Naiba știe, chiar și oameni educați cad pradă atavicului (pe bune, cunosc eu niște cazuri!). Bucuria mea e că nepoata mea, regățeancă, măritată cu un moroșan de-ăla, adevărat, m-a anunțat că ei nu investesc în betoane, ci în ei înșiși, în familie. PS Ei trăiesc în regiunea pariziană și nu fac foamea, sunt a doua generație de ”plecați”. Adică școliți aici, fac carieră acolo. Oricum, amarul din suflet nu-mi dispare. Înainte, făceam ore când voiam să-mi văd familia, acum fac zile.