La un moment dat, aceste case minerești erau o prezență comună în orașul nostru. Astăzi, ele sunt din ce în ce mai rare. Voi însoți această fotografie cu un citat din memoriile artistului Ferenczy Béni.
„La acea vreme, minerii se considerau meșteșugari, asemănători unei caste, având cunoștințe și experiență specializată în diverse ranguri. Minele nu erau mecanizate, vagoanele fiind trase de cai pe suprafețele drepte. Meșterii, care nu cu mult timp în urmă erau stăpâni ai breslei minerilor, erau pricepuți în toate tipurile de muncă, forând rocile de granit sau bazalt cu dalte lungi și ciocane manuale. Nu trebuiau să privească în gaură după ce forau, deoarece ar fi putut vedea spiritele minei, ceea ce ar fi adus ghinion.
Accidentele erau rare, deoarece în apropiere nu se găsea gaz exploziv, iar minerii foloseau lămpi cu ulei deschis pentru a lucra. Dacă totuși se întâmpla vreun accident, aceștia își făceau cruce, fiind oameni profund religioși și patrioți cu amintiri din 1848. Îmi amintesc o imagine – poate pictată de Glatz Oszkár – în care minerii se roagă în genunchi la intrarea în mină înainte de a coborî în adâncuri. Am fost martor la această rugăciune tăcută și colectivă de multe ori, întotdeauna cu pălăria în mână.”
Lasă un răspuns