Sigiliul orașului, pierdut de mult timp, a fost într-adevăr scos la lumină din adâncul pământului. A redevenit proprietatea noastră și este expus astăzi în muzeul orașului, ocupând un loc de onoare printre mărturiile vechii vieți urbane.
Acest vechi sigiliu, o adevărată capodoperă a artei orfevrăriei, îl înfățișează pe regele Sfântul Ștefan într-o postură solemnă, alături de celebra scenă minieră. Prin compoziția și execuția sa, sigiliul exprima cu mare forță simbolică importanța de odinioară a orașului Baia Mare și nivelul ridicat al organizării sale sociale. Dispariția lui fusese considerată o pierdere ireparabilă. Chiar și singura amprentă rămasă, deteriorată de trecerea timpului, a fost prețuită atât de mult încât a fost expusă printre cele mai valoroase piese ale muzeului, iar imaginea ei a fost reprodusă în desen, ghips și metal. Deviza sigiliului, „Mutuus amor civium” („dragostea reciprocă a cetățenilor”), este revendicată și astăzi ca principiu fundamental al vieții comunitare a orașului.
În urmă cu 18 ani, când am publicat în ziarul Turul o reprezentare fidelă a amprentei păstrate pe privilegiul breslei blănarilor din 1480, am prezentat acest sigiliu drept una dintre cele mai prețioase mărturii ale trecutului istoric al Băii Mari. Calitatea artistică a execuției îi asigura un loc de prim rang nu doar în cadrul sfragisticii maghiare, ci și al celei europene medievale. Această apreciere a fost confirmată de specialiști, deși amprenta de ceară păstrată până astăzi, afectată de uzură și incompletă în anumite detalii, nu putea reda decât foarte imperfect aspectul original al sigiliului.
Dat fiind că nu mai exista decât această singură mărturie, sigiliul trebuia considerat definitiv pierdut, la fel ca multe alte vestigii ale Băii Mari medievale. Printre acestea se număra și vechea biserică dedicată regelui Sfântul Ștefan, din care doar turnul a supraviețuit, salvat de la distrugere de grosimea zidurilor sale.
Cine ar fi putut spera că, dintre numeroasele relicve dispărute, cunoscute astăzi doar din documente, tocmai cea mai valoroasă – adevărata emblemă a orașului și simbol al statutului său administrativ – va fi recuperată și va reveni în posesia comunității?
O coincidență remarcabilă face ca această descoperire să fi avut loc chiar în anul în care, printr-un efort susținut, au fost adunate și expuse în muzeul orașului puținele rămășițe ale trecutului local. La doar câteva luni după inaugurarea muzeului, pământul a oferit răspunsul la întrebarea care frământase generații întregi: cum și când a dispărut acest obiect de mare valoare și unde a fost ascuns. Sigiliul, asemenea turnului vechii biserici, leagă epocile timpurii ale istoriei orașului de numele primului său rege creștin.
Un semn elocvent al impactului pozitiv pe care deschiderea muzeului l-a avut asupra conștiinței istorice a publicului este faptul că această descoperire valoroasă, care ar fi putut fi valorificată mai profitabil în afara orașului, nu a ajuns în mâini nepotrivite, ci a fost adusă acolo unde îi este locul firesc: în colecțiile muzeului.
Împrejurările descoperirii dau speranță că nu acesta este singurul obiect istoric salvat de la dispariție și că numeroase alte relicve se află încă ascunse în pământ, așteptând să fie scoase la lumină. Una dintre misiunile esențiale ale muzeului este tocmai aceea de a identifica, recupera și proteja aceste comori pentru a le feri de pierdere.
Sigiliul nu a fost descoperit singur. Vasul de ceramică în care fusese ascuns a conservat și alte obiecte de mare valoare: agrafe vestimentare din secolul al XV-lea, realizate din argint aurit și împodobite cu pietre prețioase; un inel din aceeași perioadă; un ac ornamental din secolul al XVI-lea; o lingură de zinc ruptă, purtând monograma proprietarului; precum și două monede de argint. Toate acestea se aflau ascunse împreună cu matrița marelui sigiliu.
Este evident că cineva a încercat, la vremea respectivă, să protejeze aceste obiecte de pericolele exterioare, ascunzându-le într-un loc sigur. Cele două monede – un gros de argint emis la Kremnica sub domnia lui Ferdinand I în 1550 și un gros de argint al ducelui saxon August din 1565 – indică faptul că ascunderea nu putea avea loc mai devreme de anul 1567, când principele Ioan Sigismund a recucerit orașul de la trupele conduse de Lazăr Schwendi și a distrus vechile fortificații. Este plauzibil ca judecătorul orașului sau o persoană apropiată acestuia să fi încercat să salveze sigiliul – care nu mai era folosit oficial, ci păstrat ca obiect de patrimoniu – împreună cu bijuteriile aflate în posesia orașului.
Această ipoteză va putea fi confirmată doar prin cercetări suplimentare. Deocamdată se poate afirma că sigiliul și obiectele asociate au rămas ascunse în pământ timp de aproape patru secole și jumătate, până când o întâmplare favorabilă le-a redat generațiilor următoare.
Atât matrița sigiliului, cât și bijuteriile descoperite vor fi prezentate și analizate în publicații științifice de specialitate, devenind accesibile cercetării academice. Din punct de vedere artistic și istoric, sigiliul depășește chiar și așteptările formate pe baza amprentei din 1480. Importanța sa este de prim rang atât în domeniul sfragisticii, cât și al istoriei artei medievale. Așa cum putem fi mândri de înaintașii care au creat o asemenea operă, la fel de îndreptățiți suntem să ne bucurăm că această comoară istorică a revenit orașului.
Comunitatea locală îi datorează recunoștință cetățeanului care, ajungând printr-o întâmplare fericită în posesia acestei descoperiri, a făcut posibilă intrarea ei în patrimoniul muzeului. Totodată, instituția care exercită supravegherea statului asupra muzeelor și bibliotecilor a încheiat în mod exemplar sprijinul acordat tânărului muzeu, asumându-și din proprie inițiativă costurile necesare și permițând astfel ca această relicvă de valoare inestimabilă să rămână în proprietatea orașului.
Leave a Reply